Tocmai ce am dat peste un post care îşi punea problema “How many?”(semnat Highway) până când îţi găseşti jumătatea. Dar totuşi ce este jumătatea? Faptul că te înţelegi bine cu cineva, faptul că atunci când te ţii de mână cu cineva e plăcut, că sărută bine, că multe lucruri intime sunt împărtăşite?

Mult timp am crezut în iubirea mare descrisă în cărţi, în filme, în muzică. Deşi toţi cei care mi-au umplut capul de imagini frumoase din poveşti sunt şi au fost nişte poligami. De fapt nişte oameni care au înşelat şi probabil rar au simţit iubirea pe care o descriau prin cuvinte sau imagini. Mult timp m-am ghidat după faptul că nu contează cum arată cel de lângă tine, nu contează ce face, cât contează ce gândeşte. Chiar dacă în realitate făcea pe dos de ceea ce spunea în discuţii nu băgam de seamă şi continuam să trăiesc în mintea mea cea mai frumoasă poveste de dragoste. Uneori am crezut că iubirea înseamnă de fapt libertate, libertatea de a refuza orice, de a fi lăsat singur ca apoi să poţi da un telefon ca să nu te mai simţi aşa. Şi sinceră să fiu în acele momente am simţit că a mers cel mai bine. Alteori am crezut că iubirea este pasională şi nebună, plină de certuri, de dureri. Probabil a fost perioada sado-maso, mai ales în dimineţile în care mă trezeam lângă un el şi spuneam că vreau să mă despart. Nu e vorba că aş fi spus o singură dată, dar nici nu vreau să număr de câte ori am spus-o mai glumă, mai în serios.

Dar totuşi… ce e jumătatea? E chiar aşa cum spunea Platon că e sufletul care te completează? O fi corectă această definiţie? Habar nu am. Nici nu mai cred în jumătate sau iubire, nici în prietenie. Cred doar în relaţii umane, în care fiecare se implică mai mult sau mai puţin. Cred în relaţiile în care poţi spune orice fără a te aştepta la aplauze sau la un pumn în gură. Am învăţat că relaţiile nu mor de la sine şi niciodată nu sunt doar relaţii de iubire, prietenie sau amabilitate.  Cred că ne punem nişte standarde pe care le urmăm şi ne este greu să îi acceptăm pe cei din jurul nostru aşa cum sunt. Mai cred că mintea noastră este în stare să creeze o relaţie de iubire oriunde şi cu puţin noroc ea se înfiripează şi în realitate. De asemenea relaţiile nu pot fi cântărite în timp, cât pot fi cântărite în magnitudinea sentimentelor de orice tip. Pot spune că o relaţie de antipatie mi-a trezit mai multe sentimente decât o relaţie de iubire dusă an de an mai mult din nevoia adolescentină de a trăi o dragoste ca-n poveşti.

Eh.. what the hell… Taxi – Jumătatea mea